Obiceiuri

Ca parte integrată din Bucovina, în comuna Dorna Arini, turiștii pot întâlnii o sumedenie de sărbatori și tradiții specifice zonei, care se păstrează încă din cele mai vechi timpuri.

Piutăritul pe Valea Bistriţei este atestat documentar, conform datelor susţinute de istorici, anul 1466. Aceasta zonă era principala sursă de lemn care putea fi transportată pe apă, iar numeroşi localnici au devenit experimentaţi în plutărit, era un avantaj pentru proprietarii de fabrici de cherestea care cumpărau lemn. După construirea barajului de la Bicaz (1959) plutăritul a devenit din ce în ce mai rar, iar în anul 1970 a dispărut, transportul lemnului făcându-se cu maşinile sau cu trenul. Acum plutăritul este decât un hobby.

Olăritul reprezintă o îndeletnicire pe care noi românii o moștenim din adâncul timpurilor, de la îndepărtații noștri strămoși din neolitic, dar totodata a fost și este una dintre cele mai propice modalități de materializare a însușirilor artistice. Prin formă, proporții, decor și culoare vasele de orice tip au întrunit pe lângă rosturile practice și virtuți artistice decurgând din știința, inventivitatea și imaginația meșterului popular, din stăpânirea tehnicilor și a meșteșugului.

Sărbătoarea Crăciunului este poate, cea mai bogată în tradiţii şi obiceiuri, iar manifestările populare sunt cele care nasc sentimente puternice. Colindele din Țara Dornelor au o linie melodică aproape aproape triştă dar care paradoxal exprimă bucurie. Din întreg repertoriul calendaristic păstrat în Dorna Arini, un loc aparte îl deține datinile sărbătorilor de iarnă. Ciclul lor începe cu Crăciunul, parcurge Anul Nou şi se sfîrșește cu Boboteaza.

 

Cântecul cetinii

Festivalul „Cântecul Cetinii” se desfăşoară anual în ultima duminică din luna august. Acesta a avut în 2006, invitaţi din străinătate, iar în ultimii ani a adunat în medie 5000 de spectatori.

 

 

Crăciunul

În Dorna Arini, Crăciunul este sărbătoarea care se pastrează, poate, mai mult decât în alte părți, fără mari abateri de la tradiție. În preajma Crăciunului, se recuperează sau se restituie lucrurile împrumutate prin sat, deoarece se consideră că nu este bine să ai lucruri împrumutate pe durata sărbătorilor de iarna.
În ziua de Ajun, femeile obișnuiesc să ascundă fusele de la furca de tors sau să introducă o piatră în cuptor, crezând că îndepărtează, în acest fel, șerpii din prejma gospodăriei. În dimineața aceleiași zile se obișnuia, până de curând, ca femeia să iasă afară, cu mâinile pline de aluat, să meargă în livadă și să atingă fiecare pom zicând: „cum sunt mâinile mele pline cu aluat, așa să fie pomii încărcați cu rod la anul”.
Crăciunul este un minunat prilej pentru înfrumusețarea interioarelor țărănești, gospodinele punând, acum, sub streșini diverse plante aromate (ochisele, mintă creața, busuioc, maghiran), plante ce ramân expuse acolo o perioadă îndelungată din anul viitor.
În Dorna Arini, colindatul este nu numai o datina ci, prin modul de organizare, a devenit o adevarata instituție, cu legi și reguli specifice. Copiii și tinerii se întrunesc, din timp, în grupuri de câte 6 persoane, pentru alcătuirea viitoarelor cete, selecția făcându-se în funcție de categoria socială, afinitățile personale, calitățile morale sau gradele de rudenie. Tot din timp se alege și conducătorul cetei – numit vătaf, calfă sau turc – ce trebuie să fie un bun organizator, să aibă autoritate asupra tinerilor, să aibă o conduită morală ireproșabilă și să fie un bun dansator.

 

Colindele

Colindele rostite de Crăciun sunt considerate ca cele mai vechi forme literare, în Dorna Arini fiind atestate încă din Evul Mediu.

Răsplata tradițională a micilor colindători constă în colăcei, mere, pere și nuci dar în zilele noastre gazdele ofera mai ales bani și dulciuri.

Odată cu lăsarea întunericului, satele sunt animate de colindele cetelor de flăcăi care străbat ulițele, de la un capăt la altul al satului, pe întreg parcursul nopții. Tinerii se îmbracă și astăzi în costume de iarna tradiționale, cu sumane sau cojoace, și au căciulile împodobite cu mirt și mușcate. Șeful cetei are căciula împodobită cu panglici multicolore, ca semn distinctiv. Până către mijlocul secolului al XX-lea, acompaniamentul colindătorilor se realiza doar cu fluierul și ciurul (o tobă confecționată special pentru acest eveniment), pentru ca mai târziu să se generalizeze acompaniamentul cu fanfara sau cu instrumente muzicale moderne.

După începerea colindelor de noapte, oamenii consideră sărbătorile începute. Colindătorii pornesc de obicei de la casa șefului de ceată, trec pe la primărie și pe la preot, după care colindă întregul sat.
Dacă în ziua și în noaptea Ajunului de Crăciun doar copiii și flăcăii umblau cu colinda, începând din ziua Crăciunului (25 decembrie) și încheind cu Boboteaza, gospodarii sunt cei care colindă pe la vecini, rude sau prieteni.

 

Anul Nou

În nici o altă parte a țării repertoriul Anului Nou nu cunoaște o atât de mare varietate și bogăție de manifestări folclorice ca în Bucovina. Transmise pe cale orală din generație în generație, într-o permanentă schimbare și înnoire, atât ca funcție cât și ca mod de realizare artistică, obiceiurile tradiționale bucovinene legate de Anul Nou au ajuns până in zilele noastre ca niște spectacole grandioase care concentrează, ca și în trecut, atenția întregii colectivități.
La cumpăna dintre ani, în Dorna Arini te întâmpină o atmosfera unică, de intensă trăire emoțională care, de cele mai multe ori, reflectă o realitate cotidiană, legând punți nevăzute între om și cosmos, între om și mediul înconjurător, între om și semenii săi.
Anul Nou este socotit a fi unul dintre cele mai favorabile momente pentru prognozarea vremii sau a recoltelor viitoare. Bucovinenii apreciau lunile ploioase sau perioadele de seceta pe baza unui așa – numit calendar din foi de ceapă. La întocmirea acestuia se proceda astfel: în noaptea de ajun se tăiau părți egale dintr-o ceapa, cojile astfel obținute fiind botezate cu numele lunilor din an. Urma punerea sarii pisate în cantități egale în fiecare coajă și așezarea acestora în rând, ca în succesiunea lunilor din an, pe masă sau pe vatra sobei. Aprecierea lunilor ploioase se făcea în dimineața de 1 ianuarie după cantitatea de apă acumulata în cupele foilor de ceapă.

Tot în noaptea din ajunul Anului Nou se făcea și calendarul din cărbuni pentru aprecierea rodului la culturile din anul viitor. Pentru aceasta se alegeau cărbuni aprinși, egali ca mărime, proveniți din aceeași esență lemnoasă, câte unul pentru fiecare cultură ce urma a fi semanată în anul care începea (grâu, porumb, sfeclă, mazăre, cartofi etc). Cărbunii, botezați cu numele plantelor, erau puși pe marginea vetrei sau pe o tavă și erau lăsați până a doua zi (1 ianuarie). Prognozarea culturii se baza pe principiul echivalenței, cantitatea de cenușă rezultată în urma arderii complete și a stingerii cărbunilor indicând rodul recoltei. În funcție de aceasta, se decidea care dintre culturi vor fi semănate în cantități mai mari în primăvara următoare. Specific majorității localităților bucovinene este reunirea tuturor personajelor mascate în cete mari ce poartă diverse denumiri locale: malancă, partie, bandă, turcă sau ceată. De obicei, conducătorul fiecărei cete este un fecior frumos, numit calfă sau turc, cunoscut în comunitate ca având o conduită morală ireproșabilă. El este întotdeauna îmbrăcat într-un costum țărănesc tradițional, iar ca semn al rangului ceremonial pe care il deține, poartă pe cap o căciula împodobită cu șiraguri de mărgele și panglici multicolore, iar în mana are un baston ferecat cu alamă și cositor. În timpul jocului calfa comandă, pe rând, intrările și ieșirile fiecărui personaj sau grup de personaje. În cadrul cetelor de mascați intră grupuri de “urați” și de “frumoși”, ce au rolul de a întreține o atmosferă exuberantă. „Uraților” le revine misiunea de a face jonglerii dintre cele mai năstrușnice: se dau peste cap, fugăresc fetele și copiii, ung asistența cu funingine, se vâra pe sub paturi și mese, se urca prin copaci, pe case și pe sobe, scot animalele din grajduri etc. Tot din acest grup mai fac parte „negustorii” și “căldărarii” care își dispută permanent câte ceva, dialogul lor fiind plin de o suculentă ironie.

Între jocurile cu măști din Bucovina, un loc aparte îl ocupă jocurile caprei, ursului, căiuților și cerbului.

 

BOBOTEAZA

Boboteaza, serbată în ziua de 6 ianuarie, încheie ciclul sărbătorilor de iarna și are, pe lângă înțelesurile creștine – momentul nașterii spirituale a Mântuitorului – trăsături de mare sărbătoare populară în comuna Dorna Arini.
BOBOTEAZA, ultima zi a ciclului sărbătorilor de Anul Nou, marcată în calendarul creştin de celebrarea Botezului Domnului, dedicată purificării mediului înconjurător, în special a apelor, de forţele malefice.
În ajunul Bobotezei este datină în Doma Arini să se umble cu „chiralesa” (Slava Tie Doamne -în limba greacă), la care iau parte o mulțime de copii şi adulţi. Cu trăistuţele pregătite pentru daruri, aceştia pornesc din zori prin sat împreună cu preotul paroh şi strigă la poarta gospodarului „chiralesa Doamne”, vestind apropierea slujitorului cu botezul.
Boboteaza cumulează elemente specifice de reînnoire a timpului calendaristic, la riturile creștine adăugându-se practici populare de purificare a spațiului și de alungare a spiritelor malefice. În Bucovina, purificarea aerului se făcea, cândva, prin focuri și fumegații, în cadrul unui obicei numit Ardeasca. Această manifestare avea loc imediat după sfințirea apei când tinerii se retrăgeau pe locuri mai înalte, având asupra lor cărbuni aprinși ce fuseseră folosiți anterior la aprinderea secalușelor, și aprindeau focurile de Boboteaza. Rugul era făcut din vreascuri și frunze uscate strânse de feciori cu o zi înainte. Tinerii cântau și dansau în jurul focului și săreau peste foc, atunci când acesta se mai potolea, în credința că vor fi feriți, astfel, de boli și de păcate. La plecare, fiecare lua cărbuni aprinși cu care, odată ajunși acasă, afumau pomii din livadă în scop fertilizator. De asemenea, înconjurau casa cu pulberea folosită ca încărcătură pentru secaluțe crezând că, în acest fel, casa va fi ferită de primejdii, mai ales de trăznete. În cele trei zile, cât ține Boboteaza în Bucovina, există sate în care vecinii, prietenii și rudele obișnuiesc a se colinda reciproc, după cum există comunități în care, în aceste zile, reapar mascații. Tinerii, mascați în babe și moșnegi, colindă mai ales pe la casele unde se găsesc fete de măritat, obiceiul fiind o reminiscența a cultului moșilor și strămoșilor precum și a unor vechi practici fertilizatoare.

 

Sâmbra oilor

Măsura oilor sau sâmbra oilor a rămas până în zilele noastre o complexă sărbătoare pastorală care se desfășoară la începutul lunii mai, odată cu formarea stânilor sau cu deplasarea turmelor în zona pășunatului de vară. Este un obicei cu multiple conotații – economice, sociale, estetice, distractive – la care participă întreaga obște a satului. Acum, în cadrul sărbătoresc, original și pitoresc, se desfășoară, după tradiții seculare, întâiul muls al oilor, consemnându-se drepturile la cota-pate din produsele lactate ale fiecărui proprietar de oi.

Înainte ca oile să fie adunate în turmă, acestea se tund de către proprietari, se despart de miei și se înseamnă în urechi cu „furculițe”, „harlete”, „găurele”, cu ciucuri de lână colorată sau cu plăcuțe ștanțate.

Măsura oilor, unul dintre cele mai importante momente din calendarul popular, a căpătat de-a lungul timpului o semnificație deosebită, transformându-se într-o adevărată sărbătoare pastorală.

Olăritul

Olăritul reprezintă o îndeletnicire pe care noi românii o moștenim din adâncul timpurilor, de la îndepărtații noștri strămoși din neolitic, dar totodata a fost și este una dintre cele mai propice modalități de materializare a însușirilor artistice.
Prin formă, proporții, decor și culoare vasele de orice tip au întrunit pe lângă rosturile practice și virtuți artistice decurgând din știința, inventivitatea și imaginația meșterului popular, din stăpânirea tehnicilor și a meșteșugului.
Meșteșugul olăritului avea în primul rând un rol practic, dar ceramica este folosită și în scop decorativ, în construcții sau pentru anumite ritualuri. Locuința țărănească cuprinde o varietate de vase de lut – oale, ulcioare, căni, străchini, chiupuri, blide, oale pentru ținut laptele, oale enorme în care se pregătea mâncarea pentru sărbătorile religioase, vase pentru flori, statuete, fluiere, jucării etc.
Materia primă utilizată în olărit este, în special, așa-zisul lut galben. Pregătirea materialului are în vedere îmbunătățirea calității acestuia prin mai multe operații:
se curăță lutul de corpuri străine, se taie, se lasă să se dospească și se frământă, pentru omogenizarea argilei.
Pe meleagurile comunei Dorna Arini, încă se mai gasesc meșteri batrâni care practică olărit tradițional, așa cum l-au învățat și ei de la străbunii lor.